Monaco

Riviera Franceză dăinuie în mintea mea încă de când eram mic copil, conturată nebulos de filmele difuzate în cadrul emisiunii Telecinemateca, pe care le vizionam mai ales iarna, când afară se întuneca devreme și era prea frig de rupt bătătura în două. Și cum opțiunile erau limitate,  varianta optima era aceea de a ne strange în fața unui televizor alb-negru ponosit și de a urmari singurul program disponibil.  Chiar dacă nu stiam să citesc, iar culorile nu reflectau realitatea, asta nu mă împiedica să-mi imaginez cabrioletele alunecând precum ofidienii pe serpentinele coastei de nord a Mediteranei, sub cerul roșiatic al unui apus de vară. Opulența la care visa toată lumea, încă era prezentată într-un mod romantic și decent, nu sub forma de roabă cu artificii. După câteva decenii, a venit timpul să confrunt imaginația cu realitatea.

Monaco

Călătoria spre Monaco a început din Nice, deoarece orașul găzduiește singurul aeroport din zonă. Aș fi luat autobuzul 100 să-mi testez anduranța stomacului pe serpentine, dar presat de timp, am ales varianta mai rapida și mai liniștită, cu trenul. Ca fapt divers, autobuzul 100  este destinat muncitorilor locali și nu sunt încântați atunci când călătoresc împreună cu turiștii, muncitorii privindu-i cu ură și dispreț.

Ajuns în gara subterană, primul lucru care mi-a atras atenția, nu a fost opulența, curățenia orașului sau stilul relaxat al locuitorilor, ci sărăcia operatorilor de telefonie romană, care taxează mai ceva ca jocurile mecanice, neputând să încheie un acord comercial rezonabil cu statul în cauză. Sau poate este doar o atenționare că faci parte dintr-un stat sărac?! Dacă vrei să experimentezi aruncatul cu bani la lăutari, încearcă să scrollezi pe instagram utilizând datele mobile și-o să realizezi cum iți zboară dolarii din telefon, de parcă nu-și mai găsesc locul la tine în cont.

Deconectat de lumea virtuală, iti rămâne doar să te bucuri de fiecare moment petrecut în Monaco, să împarti aceleași raze de soare cu cei pentru care yachturile sunt doar un singur moft.

Imaginea pe care ți-o oferă Principatul Monaco poate fi distorsionată, deși este amplasat pe o suprafață mică, iar distanțele dintre obiectivele turistice par scurte, în realitate, arhitectura pe mai multe niveluri îți pune condiția fizică la încercare, iar celebrele defibrilatoare amplasate strategic pe marginea străzilor, încep să-ți facă cu ochiul.  În perioada în care am fost, cu greu găseai o zonă liberă, cerul fiind împânzit de macarale, construindu-se în destul de multe zone ale orașului.

Case pe mai multe niveluri

Ascensor public

Principalul obiectiv pe care voiam să-l vizitez nu a fost cazinoul, ci Grădina Exotică pentru care mi-am dat sufletul urcând treaptă cu treaptă, iar când moralul era la pământ, mai apărea câte un ascensor public să-ți mai dea puțină speranță. Abia la întoarcere am realizat că autobuzul nr. 2 te lasă în buza târgului, aproape de intrarea în Grădina exotică, pe care de altfel nu l-am ratat la coborâre. Nu este prima dată când văd o grădină de cactuși, dar de departe este cea mai interesantă. Fiind amplasată pe mai multe niveluri, iți dă impresia de o escapadă în natură, chiar dacă ești într-un mediu controlat. Plantele specifice mediului arid sunt numeroase, iar florile lor schimbă total percepția de loc secetos, la care se adaugă panorama asupra întregului oraș.  Am ratat totuși peștera din interiorul gradinii în mod deliberat, din lipsă de răbdare. Accesul în grotă se face din oră în oră  numai însoțit de un ghid. Cu altă ocazie o să-mi iau traista cu răbdare sau încerc o sincronizare mai bună.

Iar pentru cei pasionați de istorie, există un Mini Muzeu de Antropologie în care se pot admira schelete de mamut sau chiar de oameni, datând de peste 20.000 de ani. Toate obiectivele se vizitează în baza aceluași bilet de 7.2 euro, părându-mi un preț ok pentru o destinație ca Monaco.

Grădina Exotică

Cactuși

Grădină Exotica din Monaco

Mă asteptam să fie mult mai aglomerat, dar se pare că majoritatea au preferat să viziteze zona cazinoului, unde am găsit puzderie de oameni încercând să se fotografieze din toate pozițiile. Pentru mine, cazinoul nu reprezintă un interes și sunt de părere că cel din Constanța are un pontențial mai mare dacă va fi restaurat. Și totuși, în fața lui și a Hotelului Paris, cladiri aflate una lângă alta, găsești expuse cele mai exotice mașini. Iar pentru cunoscători și mai ales pentru fanatici, care nu se mulțumesc doar cu mașinile expuse pe străzi și parcări, au ocazia să viziteze colecția personală a Prințului Albert de Monaco care adună laolaltă peste 100 de mașini, de la trăsuri până la monoposturi de Formula 1 (cu toate că, este mai puțin impresionantă decât Cité de l’Automobile din Mulhouse, despre care am scris acum ceva vreme aici ). În perioada  Marelui Premiu al Principatului Monaco intrarea este gratuită la cursele de Formula 2 și Supercupa Porsche.

Casino Monte-Carlo

Casino Monte-Carlo

Hôtel de Paris

Până și cei care din motive personale, nu doresc să lase niciun sfanț, pot vizita Grădina Japoneză, numai bună de făcut poze pentru Instagram sau dealul unde se află Palatul Princiar și de unde se pot bucura de o priveliște asupra întregului principat și chiar mai departe. Intrarea în Palat costă, taică, vreo 8 euro de căciulă!

Rock of Monaco

Drumul spre Palat

Palatul Princiar

Gardă la Palatul Princiar

Iar pentru cei mici, fără muștar,  Muzeul Oceanografic rămâne principala atracție.

Pe final, pentru cei care vor să-și etaleze toba spartă în celebrul tunel de Formula 1, în perioada Marelui Premiu al Pricipatului Monaco, să se pregătească moral de-o posibilă amendă de ~ 300 de euro și o pereche bună de adidași pentru o călătorie de câteva zile pe jos, polițiștii confiscând mașinile care perturbă liniștea publică pentru câteva zile.

Saint Devote Chapel

Saint Devote Chapel interior

Nu-mi place să trag concluzii pripite după doar o singură zi ratăcită pe străzile din Marsilia, însă un lucru e cert,  nu e o destinație pentru cei rasiști sau cu capul în nori. Așteaptă-te să găsești toate națiile de oameni și toate culorile, cu preponderență culoarea negră bate la ochi, iar dacă nu esti atent, bate și la buzunar. Încă de la primul pas în gară realizezi că, este un oraș al imigranților, care trăiesc după ritualurile lor și pot fi periculoși atunci când sunt în gașcă. Conaționalii sunt prezenți și ei în punctele strategice, dar sunt respectuoși după ce aud că ești român. Am observat acest aspect doar după ce am fost acostat de o femeie în gară, cerându-mi în franceză ceva “argent”, dar gesturile și ținuta o dădeau de gol, așadar i-am răspuns în românește “Zău dacă am!”. Pentru două secunde nu a schițat nimic, așa că a derulat banda de la capăt și s-a apucat să-mi repete povestea până a realizat ce am spus. S-a oprit din turuit și am auzit-o: ” -Aaaa, ești “rumân”, iartă-mă!”. De această dată,  am rămas eu surprins de profesionalism, părându-mi că au și ei mândria lor.

Încă de acum 2600 de ani, întregul oraș a depins de port, Marsilia fiind cel cel mai mare port comercial
al Franței aducând cu sine și părți bune, dar și părți neplăcute. Se cunoaște faptul că, pe mare se transportă cele mai multe produse de contrabandă, iar produsele vin strâns legate de contrabandiști, care nu sunt cele mai plăcute persoane. Pe lângă aceștia, un număr mare de imigranți din fostele colonii franceze, s-au stabilit în Marsilia din dorința de a duce o viață mai bună. Puse cap la cap, se înțelege de ce gradul de infracționalitate este foarte ridicat (se poate verifica aici pentru fiecare oraș în parte).

Cel mai cunoscut punct de interes în Marsilia este Vechiul Port (Vieux Port) care a fost reconstruit după distrugerile pe care le-a suferit în al II-lea Război Mondial. Astăzi, mai acostează aici doar căteva curse turistice spre insulele din apropiere și yachturile private. Portul este înconjurat de hoteluri, cafenele de lux și este principala zonă de unde poți pleca în vizitarea întregului oraș. Tot din port poți lua trenulețul turistic spre Notre Dame de la Garde sau autobuzul 60, în funcție de bugetul pe care îl ai. Există chiar serviciul de ride sharing de trotinete electrice pe care îl poți folosi în vizitarea orașului.

Lime

Vieux Port

Cea mai cunoscută basilică este Notre Dame de la Garde care se înalță în vârful dealului și veghează întregul oraș, precum ochiul lui Sauron. E cel mai bun loc de unde îți poți planifica întreaga călătoriei, având o privire de ansamblu asupra Marsiliei. Ar mai fi de notat- not –  cafeneaua L’eau Vive situată în interiorul basilicii unde lucrează călugărițe din întrega lume. Locația se aseamănă cu un bufet de pe timpul comuniștilor, iar mâncarea nu este gustoasă.

Notre Dame de la Garde

Chateau D’If sau închisoarea Alcatraz a Franței devenită faimoasă după publicarea romanului Contele de Monte Cristo. Excursiile spre insulă se fac doar dacă vremea este favorabilă și durează aproximativ 30 de minute contra sumei de 11 euro.

Chateau D’If

Aproape de Portul Vechi, se situează Catedrala Marsiliei (Cathédrale la Major) pe care sigur o s-o întâlnești și fără s-o cauți, datorită aspectului ei dungat.

Cathédrale la Major

La capitolul muzee, orașul nu stă rău deloc.
Muzeul de arheologie mediteraneană a fost punctul de interes pe care nu aș fi vrut să-l ratez în Marsilia. Muzeul deține cea mai importantă colecție egipteană de artefacte, după Luvru, bineînțeles. Doream să văd de ceva timp sarcofage și mumii, ba chiar am vrut sa merg la colecția expusă de la Biblioteca Națională din București, dar am aflat că erau replici ieftine, așa că am renunțat. Muzeul se întinde pe două niveluri, la etajul 1 este expusă colecția culturii Mediteraneene care include exponatele din Egipt, iar la etajul al doilea se găsesc colecții din Africa, Oceania și America Latină. Din păcate nu există explicații în altă limbă, în afară de franceză, iar cei care supraveghează vorbesc doar franceza. Prețul biletului este de 6 euro de persoană, iar în prima duminică a fiecarei luni, accesul este gratuit.

Centre de la Vieille Charité

Sarcofag

Mumie de pisica

Musee d’archeologie mediterraneenne

  Muzeul de istorie adăpostește peste 3000 de obiecte strâns legate de istoria Marsiliei, de la epave din perioada Greciei antice până la tablouri din secolul curent. E de preferat să înțelegi franceza, astfel încât sa pleci cu 2-3 informații de acolo. Se aplică și aici intrarea liberă la muzeu în primă duminica a fiecarei luni.

Mucem — Muzeul Civilizațiilor din Europa și Marea Mediterană cuprinde o colecție impresionantă de fotografii, picturi, cărți poștale, postere, costume populare și o mulțime de obiecte tradiționale, un fel de fratele mai mare și școlit în țări străine al Muzeului Țăranului Român.

Fort Saint-Jean

Muzeul Motocicletei este destinat celor foarte pasionați de motoarele pe două roți, dar în lipsă de idei, se poate arunca un ochi la cele 250 de modele expuse.

Întunericul s-a lăsat peste Marsilia prinzându-mă ca un clește, pe străzile orașului vechi (Le Panier) în drum spre hotel. Atmosfera se schimbă în ton cu paleta de culori a soarelui, iar străzile înguste cu pereți desenați de grafferii locali devin neîncăpătoare, iar teama pusese stăpânire pe situație.

Graffiti

Graffiti on Le Panier

Foamea își făcea prezența ca un magician al nopții și semnaliza de fiecare dată când treceam pe lângă un local cu mâncare. Bulevardele din cartierul Noailles sunt pline de localuri cu mâncare tip fast food, în mare parte pentru imigranți.

În căutarea unui restaurant decent, pentru a încerca celebra tocăniță bouillabaise, am nimerit la cel mai interesant restaurant care servea fructe de mare proaspete, pe care le alegeai singur înainte de a te așeza la masă.

Toinou Les Fruits de Mer

Toinou Les Fruits de Mer

Cu sigurantă a fost cea mai bună alegere dpdv. calitate-preț. Așa ca, bouillabaise o să mai aștepte mult și bine…

Pharo Palace

Marseille

Vieux Port

Pescar

Marseille

Notre-Dame de la Garde

Matera-Capitală Culturală a Europei

Destinațiile le alegi în funcție de cât de curios ești, exceptând partea financiară, deși se poate călători și cu bani puțini spre deloc. Matera nu este o destinație pentru oricine, dacă nu ești pasionat de călătorit și curios din fire să afli povești noi, nu ai de ce să îți tocești sneakersii doar pentru o poză de instagram. Dacă s-ar face un abecedar cu locurile pe care trebuie să le vizitezi în Italia, Matera ar fi prima lecție pe care trebuie s-o înveți, înainte de Pompei, Roma, Veneția sau Florența, fiind unul dintre cele mai vechi orașe populate încontinuu. Se spune că, în ultimii 9000 de ani, peste 500 de generații (aproximativ o generație la 18 de ani, deși în trecut femeile năsteau înainte de a fi majore) și-au căștigat existența crescând animale în această zonă aridă și stâncoasă. Totuși, primele urme de viață nu datează de acum 9000 de ani, s-au găsit aproape de oraș, căteva oase de hominid, având o vechime de peste 150.000 ani, dând impresia că italianul primitiv își are originile din această zonă.

     Călătoria spre Matera a început din stația de tren de lângă Bari Centrale, cel mai aglomerat nod feroviar din Sudul Italiei, locul unde dacă nu știi încotro să mergi, te urci în primul tren și cu siguranță o să descoperi cel puțin un loc minunat, popular sau mai puțin cunoscut, care o să-ți rămână întipărit în minte și poate și în suflet. Trenul deși este modern, durata călătoriei este în concordanță cu destinația, durează parcă o eternitate din cauza opririlor lungi si dese. Cele două ceasuri compuse din fire de nisip refuză să se scurgă în clepsidră, rămănând suspendate în spațiu, făcând loc nisipului deja scurs, să se întoarcă în starea inițială, lăsând totodată impresia unei întoarceri în timp.  Așezat la marginea geamului, încerc să-mi imaginez cum să abordez locația din punct de vedere fotografic și fac ultima verificare a echipamentului foto, constatând cu stupoare cum bateria încărcată cu o seară înainte și-a dat duhul într-un aparat uitat deschis peste noapte. Deodată,  vagonul se transformă într-o ladă frigorifică, geamurile parcă se aburesesc din neant de respirația mea grea, lăsând loc unor mici diavoli să se prelingă pe exterior, zgâriind geamul exterior cu unghiile mari si negre, atrași de gândurile mele întunecate, doar telefonul mobil îi îndepărtează, ca ultimă soluție de back-up. Ajunși la Matera Villa Longo, suntem luați de un autocar și duși în buza targului, la stația Matera Centrale, foarte aproape de Sassi di Matera, deoarece ultimul tronson de cale ferată se afla încă în lucru.

Străduță în Matera

Drumul către vechiul oraș se face treptat către casele săpate în stâncă, așezate ca piesele unui joc de lego în forma unui amfiteatru. Potecile pietruite te urcă și te coboară printre locuințele troglodiților, de multe ori pășind pe acoperișul unora, acestea fiind terasă pentru altele aflate la un nivel inferior. La prima vedere, îți creează impresia unui labirint către cazanele pământului, deși doar 30% din ce se vede la suprafață reprezintă Sassi di Matera, restul de 70% fiind ascuns în subsolul ei sau în grote.

Sassi di Matera

Afectată grav de săracie, în secolul al-xx-lea când oamenii conviețuiau cu propriile animale în peșteri, Sassi di Matera a fost dată uitării în anii ’50 când toată populația de aproximativ 16.000 de persoane a fost strămutată forțat în noua zonă a orașului, din cauza condițiilor precare în care traiau și a ratei mortalității infantile care se apropia de 50%, majoritatea murind de malarie și dizenterie. Nu e de mirare de ce procentajul era atât de ridicat, ținând cont că cimitirele le aveau pe acoperișul bisericilor săpate în stâncă, o adevărată invazie de suflete pe durata ploilor abundente.

Cattedrale di Santa Maria della Bruna e di Sant’Eustachio

După căteva decenii de uitare, Sassi di Matera a fost introdus în Patrimoniul UNESCO în anul 1993, iar locuințele au început să fie restaurate una câte una, transformându-le în muzee, cafenele, restaurante sau chiar B&B-uri. Bisericile acoperite cu fresce bizantine și-au păstrat încă originalitatea.
Cu siguranță numarul turiștilor o să fie in creștere anul acesta, fiind Capitala Culturală a Europei împreuna cu Plovdiv.

Layers of Sassi di Matera

Sassi di Matera

Temple Saint-Etienne

La aproximativ 20 de minute de mers cu trenul de Colmar, aproape de granițele cu Elveția și Germania, se situează Mulhouse în franceză (pronunție Miluz / Mülhausen în germană), un oraș care a renăscut după al doilea război mondial ca pasărea Phoenix din cenușă. Primul contact cu orașul nu este la fel de marcant precum în celelalte zone din Alsacia, lipsesc faimoasele case cu  bârne de lemn și tencuială viu colorată, predomină însă arhitectura în stil renascentist cu ferestre vitrate. Centrul vechi al orașului (sau ce a mai  rămas din el), este proaspăt renovat și foarte fotogenic, dar așezat pe o suprafață mică, fiind parcă prea ușor de vizitat. Majoritatea obiectivelor arhitecturale sunt concentrate în jurul pieței centrale (Place de la Réunion).  După cum spunea Cătălin în cartea Orașe în rezumat: “În fiecare comună era o piață unde, drept în mijloc, creștea un arbore bătrân. Sub el, mai marii se strângeau duminica și în zilele de sărbătoare. Era locul unde se luau hotărârile” Aici, ca și în majoritatea piețelor mari, arborele este înlocuit de o impresionantă catedrală cunoscută sub denumirea de Temple Saint-Etienne. A fost construită în stil neo-gotic între anii 1858-1866, pe locul unei foste biserici din secolul al XII-lea. Catedrala din Mulhouse este cea mai înaltă Biserică protestantă din Franța. N-au avut bani de termopane, așa că au păstrat vitraliile Bisericii originale din secolul al XII-lea, #niștehipsteri.

Vedere din Hotel de Ville

În partea de est a pieței se află Hotel de Ville, vechea primărie a orașului Mulhouse, construită în 1552 în stil renascentist. La parterul cladirii se află Muzeul de Istorie și Centrul de informare turistică, în cazul în care vreți să aflați întreaga istorie a orașului.

Hotel de Ville în partea stângă

Din păcate, fortificațiile medievale care înconjurau vechiul oras au dispărut aproape în întregime, supraviețuind astăzi doar două turnuri de apărare, turnul Diavolului (Tour du Diable) și turnul Bollwerk (Tour du Bollwerk). În căutarea lor am întâlnit un graffiti bine executat, ilustrând reunirea orașului cu Franța din 15 martie 1798.

Graffiti ilustrând reunirea orașului cu Franța 

Există și o grădină Zoologică pentru cei pasionați de animale în captivitate.
Totuși, Mulhouse nu este faimos pentru arhitectură, ci pentru cele mai frumoase muzee destinate mijloacelor de transport. Muzeul Trenurilor și Muzeul Automobilistic sunt de fapt și de drept principalele obiective pentru care ai vizita Mulhouse și nu cele enumerate mai sus.
Ca și colecționar de machete am optat pentru Muzeul Automobilistic, dar cred că și cel al trenurilor m-ar fi impresionat.

Muzeul Automobilistic

Menționez că experiența la muzeu a fost mult mai profundă datorită acestei pasiuni în comparație cu a unui simplu vizitator. Muzeul prezintă istoria automobilului european de la trăsurile fără cai până la monoposturile de Formula 1. Muzeul nu trebuie confundat cu un eveniment de lansare a celor mai exotice modele, deși prețurile mașinilor pot părea de neatins într-o viață de om “modest”, iar raritatea lor este echivalentul unui Holy Grail pentru un colecționar potent. Poți conduce mașini vintage sau exotice câteva ture de circuit, în funcție de preferințe, disponibilitate și buzunar. Biletul de intrare este aproximativ €14 si variază cu câțiva euro în funcție de vârstă și statut.

Prețurile mașinilor de închiriat

Colecția a aparținut fraților Schlumpf și este concentrată în jurul brandului Bugatti, cuprinzând peste 120 de modele ale lui Ettore Bugatti, întemeietorul uneia dintre cele mai exotice mărci de mașini. Nu lipsesc nici mărcile celebre precum Maybach, Rolls Royce, Maserati, Hispano-Suiza sau chiar Ferrari.

Bugatti Veyron

De menționat că Ettore se trăgea dintr-o familie de artiști, iar spiritul creativ și-a pus amprenta nu numai asupra lui, dar și asupra fratelui său, Rembrandt Bugatti, care sculpta animale sălbatice în diferite ipostaze, pe care le studia la grădina zoologică din Antwerp , capodoperile lui devenind embleme pentru viitoarele modelele Bugatti. Cea mai cunoscută emblemă de la Bugatti este “Dancing Elephant”, care are o poveste la fel de tristă ca emblema de la Rolls-Royce “Spirit of Ecstasy” și pe care am aflat-o după o mică cercetare. Se pare că pasiunea lui Rembrandt Bugatti i-a fost fatală atunci când, toate animalele de la grădina Zoologică Antwerp au fost ucise în timpul Primului Război Mondial, împingându-l pe Rembrandt să-și încheie socotelile cu viața, după o serioasă si lungă depresie.
Cum au ajuns frații Schlumpf să dețină un număr impresionant de mașini Bugatti? Simplu! Când te dau banii afară din casă nu cumperi câte o mașină, ci vânezi alți colecționari de mașini de lux și le cumperi întreaga colecție. Așa a cumpărat Fritz Schlumpf în Martie 1964 de la John W. Shakespeare, un sportiv înstărit din Illinois, pe care nu l-a întâlnit niciodată, un lot de 30 de mașini Bugatti, pentru suma de $85,000. Din întregul lot achiziționat, perla coroanei era unul din cele 6 Bugatti Type 41 “Royale” construite vreodată, valorând astăzi în jur de 15-20 milioane de dolari și nu este cel mai scump Bugatti din colecția Schlumpf.

Bugatti T41 Limousine Park-Ward

Ettore Bugatti dorea să construiască 25 de modele T41 pentru familiile regale, dar din cauza recesiunii economice si al prețului ridicat, modelele nu au avut succes și au fost construite doar un număr redus de 6. Modelul T41 vândut de John W. Shakespeare a fost al-IV-lea model cu seria de șasiu 41131 cunoscută sub numele de Limousine Park-Ward.
Frații Schlumpf au reusit să achiziționeze și primul model T41 creat de Ettore, denumit Coupé Napoleon, serie șasiu 41100. Mașina a fost folosită personal de Ettore până când a fost vândută celor doi frați. Monstrul de 6,4 metri si răget de 12.7 litri iți taie respirația, până și binecunoscutul Bugatti Veyron pălește în fața lui. Valoarea estimată sare de 20 de milioane de euro și este cea mai scumpă mașină produsă de Bugatti.

Bugatti T41 Coupé Napoleon. Regina colecției.

Pe langă cele două T41, mai există și-o replică a unui T41 coupe recreată de Schlumpf din piese originale, cunoscută ca și Royale Esders Coupe.

Bugatti  Royale Esders Coupe

În memoria lui Rembrandt Bugatti, toate modelele T41 au primit ca emblemă minunată sculptura “Dancing Elephant”.
În concluzie, Mulhouse nu este o destinație must-see, dar dacă ești o persoană pasionată de vehicule sau vrei să faci o surpriză plăcută unui prieten, cu siguranță este o opțiune de luat în calcul.

Colmar

Mi-am continuat călătoria prin Alsacia, cu orașul franțuzesc  cu case the turtă dulce, orașul pe care îl aveam în gând încă de când am planificat vacanța. Fotografiile găsite pe internet îl prezentau ca fiind un oraș idilic, foarte colorat și plin de viață.
Ajuns acolo, realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ, găsind un oraș cu pantalonii în vine. Străzile înguste și pietruite erau în curs de reabilitare, se vedeau răzlețe șantiere de construcții care stricau peisajul mirific, fiind în contraton cu coloritul caselor cu bârne de lemn și tencuială de “turtă dulce”, scoțandu-mă din basmul cu Hansel și Gretel. Priveam lung și anevoios spre jardinierele  goale și încercam să îmi imaginez cum ar fi arătat orașul – înflorat. Am sperat până în ultima clipă că au avut timp suficient până la mijlocul primăverii să îl pregătească, dar nu a fost așa. Trecând peste micile inconveniente, Colmar-ul arată frumos chiar și fară podoabele perene, un mic labirint cu o arhitectură medievală străbătut de râul Lauch, te face să-ți dorești să nu cauți ieșirea prea repede. Dacă ar exista un Minotaur, cel mai probabil ai încerca să conviețuiești cu el, decăt să părăsești locul.

Au vieux pignon

Colmar

Stradă în Colmar

Zona istorică este perfect conservată și fiecare căsuță din lemn își spune povestea pentru cine are timp s-o asculte. Poți străbate orașul de-a lungul canalului alături de un gondolier mai puțin impresionant ca în Veneția, iar pentru cei mai slab de înger există o alternativă de a vizita întreg orașul cu trenulețul. Principala atracție este Mica Veneției, unde o să găsești mereu un turist făcând fotografii, tu fiind unul dintre ei care sigur își va dori să imortalizezi momentul.

Petit Venice

Petit Venice

Petit Venice

De-a lungul canalului, aproape de Piața acoperită este poziționat Cartierul Pescarilor (Quartier de la poissonnerie) unde pescarii și comercianții vindeau pește și fructe de mare până la jumătatea secolului al XX -lea.

Aproape de Mica Veneție se găseste Cartierul Pielarilor(Quartier des Tanneurs) mai exact câteva case cu fațade din lemn și împodobite spectaculos, pe care le poți rata foarte ușor.

Quartier de la poissonnerie

Quartier des Tanneurs

În inima orașului sunt îngrămădite cele mai frumoase case din Colmar, printre care Maison Pfister este de departe cea mai seducătoare. Construită în anul 1537 în stil renascentist și medieval, cu ferestre oriel pe două etaje, iar zidurile îmbrăcate în picturi cu scene biblice si laice, își pune adânc amprenta în istoria orașul. Catedrala Saint-Martin este o operă arhitecturală poziționată anapoda, simțindu-se nevoie de spațiu liber în jurul ei, cum au majoritatea catedralelor importante. Deși este impresionant de mare, îti dă impresia că este ‘doar’ o bisericuță în spatele caselor.

Maison Pfister

Fațadă pictată cu scene biblice si laice

Casa familiei Schongauer

Catedrala Saint-Martin

Turnul Catedralei Saint-Martin

Cum nicio călătorie nu merge pe stomacul gol, nevoia de mâncare împreună cu dorința de a experimenta bucătăria franceză se îmbină perfect ținând cont că orașul e plin de restaurante și terase, unele având chiar două roți stele Michelin. Regula e aceeași ca în Strasbourg, grijă mare la program, iar la cele mai importante restaurante printre care și JY’s, ai nevoie de rezervare cu cel puțin o zi în avans. Mie mi-a atras atenția un local mic și ascuns de ochii lumii în care am avut noroc și am găsit o masă fără rezervare, deși cei din spatele meu au cam rămas pe afară. Nu avea el stele Michelin, dar era totuși în ghidul lor, iar mâncarea a fost excepțională în comparație cu cea tradițional alsaciană, care nu a fost preferata mea.

JY’s

Ultimul obiectiv pe care l-am lăsat la sfârșit este Gara din Colmar, care este cel mai important punct de legătura dintre orașele mari și satele pitorești de lângă Colmar, care de altfel nu trebuie ratate dacă tot ești în zonă. Le poți vizita ușor într-o zi mergând pe drumul vinului, dacă închiriezi o mașină sau cu transportul local care nu este foarte bine pus la punct, dar suficient încât să te descurci.

Gare de Colmar

Riquewihr

Numele arată întortocheat dar se pronunță simplu Ricvir. Este situat la 20 de minute de Colmar, iar drumul printre dealurile plantate cu viță de vie, te fac să nu simți cum trece timpul. Este un sat mic, înconjurat de ziduri fortificate asemănător Sighișoarei. Casele cu binecunoscutele fațade din lemn sunt amplasate de-a lungul străzii principale Rue du General de Gaulle. Sună cunoscut,nu? Dacă ești în criză de timp și vrei să alegi doar un sat din cele de langă Colmar, acesta este lozul norocos.
Nu m-am putut abține și am luat un tur cu trenulețul prin fortăreață medievală și prin vița de vie din jurul ei, condus de un batrânel simpatic, care încerca să mulțumescă pe toată lumea.

Riquewihr

Riquewihr

Fluturi de plastic

Flori de liliac

Riquewihr

Flower power

Ridin’

Ribeauvillé

Majoritatea denumirilor sunt fără accent pe ultima literă precum centreville și ai tendința să citești Ribovil, dar e Ribovile, normal.
Satul este mai mare și mai aerisit ca Riquewihr, dar la fel de interesant. Am luat și aici un tur cu tractorașul prin centru satului, vița de vie, cartierul american și chiar prin satul vecin Hunawihr (mai greu de pronunțat ‘ëunavir’). Se pare că aici se găsește o crescătorie de fluturi, pe care am ratat-o. Poate data viitoare!

Château de Saint-Ulrich

Struguri de aur

Biserica Saint-Grégoire

Altar în Biserica Saint-Grégoire

Ribeauvillé

Ridin’ in style I

Ridin’ in style II

Hunawihr

Château de Saint-Ulrich

Keysersberg

Ultima oprire în satele pitorești a fost în “Kaizesberg’. Un sat străbătut de un mic pârâu, orchestrat la fel, cu traditionalele case cu fațade din lemn, multe magazine, crame și chiar restaurante cu stele Michelin. Exact ca la noi!

Keysersberg

Esența vieții

Keysersberg

Keysersberg

Keysersberg

Strasbourg

Mi-am început călătoria prin Alsacia , de la nord la sud, începând cu capitala ei. Nefiind locația principală în Alsacia pe care voiam să o vizitez, chiar dacă este capitala ei, am plecat cu așteptări modeste, așa că nu am fost dezamăgit.
Principala atracție a orașul este cartierul “Petite France” poziționat în zona de vest a Insulei Mare, care face parte din patrimoniul UNESCO încă din 1988, înconjurată de râul Ill(afluent al Rinului) și canalul Faux-Rempart, îi dau un aer excentric, ușor protectoare în același timp, consolidată de impunătorul baraj Vauban, iar reflexia pe luciul apei a caselor medievale, construite pe jumătate din lemn, păstrează vie istoria și te poartă ca o mașină a timpului în trecutul nezbuciumat al Franței.

 Barajul Vauban

Protectorul insulei se zărește de la sute de metri, stă falnic din 1277 și își spune povestea oricui este interesat să o audă. În interiorul lui adăpostește o inimă mecanică, pentru cei străbuni, asemeni unui glob magic, care afișează poziția reală a soarelui, a lunii și a eclipselor. Ceasul astronomic este un fel de bijuterie a coroanei pentru Catedrala Notre Dame din Strasbourg.Pentru cei pasionați de sport și mai puțin de istorie, pot urca cele 332 de trepte până la platforma de 66 de metrii a catedralei, de unde se poate admira tot orașul și împrejurimile lui. Piața catedralei este cam mică pentru imensitatea construcție, motiv pentru care este destul de greu să cuprinzi întreaga catedrală într-o fotografie și să nu iasă distorsionată. În schimb biserica Saint Paul, care se află foarte aproape de centru istoric, se înalță la fel de frumos deasupra canalelor, iar zona liberă din jurul ei, o conturează și mai bine în peisaj.
Curiozitatea m-a împins de la spate și întrând în biserica protestantă, am fost nevoit să asist câteva zeci de minute la o slujbă duminicală, care spre surprinderea mea a fost interesantă. Fără ținute pompoase, fără lumânări, cu o muzică de orga care umplea spațiul liber enorm din interiorul bisericii și o făcea să răsune ca un mic concert clasic.

Semiarc din portalul central al Catedralei  Notre Dame din Strasbourg 

Vedere din Catedrala  Notre Dame din Strasbourg 

 Biserica Saint Paul

Istoria spune că orașul a aparținut ba de Franta, ba de Germania. Din 1944 a rămas ca parte a Franței, deși cultura germană se poate observa cu ochiul liber la fiecare colț de stradă. Mai mult de atât, până și metehnele culturii românești scriu istorie în zonele turistice, unde poți observa faimoșii români cântând la acordeon sau doamnele cu fuste cerșind.O minunăție! Așa am înteles, de ce multe din discuțiile mele cu localnicii se intrerupeau brusc și iși schimbau atitudinea, după ce îmi dezvăluiam cetățenia. Probabil pe viitor o să le zic ca sunt dac din Dacia 1310 . În general, pe oameni nu-i deranjează informațiile pe care nu le nu cunosc.
Interesant este că nu e în totalitate vina noastră, atât timp cât francezii nu îi ridică din zonele turistice și mai mult de atât, le aduc mâncare și băutura la botul calului, nu văd cum situația s-ar rezolva de la sine. Am văzut asociații care transportau apă și sandwich-uri și le împărțeau oamenilor străzii sau cerșetorilor. Dacă tot vor să-i ajute, să le facă o cantină la marginea orașului și să-i atragă în zonele lăturalnice, sau mai bine, să-i facă europarlamentari, că e tot una.
Zona modernă este destul de linistită, ținând cont că o parte din instituțiile parlamentului european își au sediul aici, iar transportul public este bine pus la punct și foarte util, tramvaiul te poartă lin în toate zonele orașului. Se aude Firea?Lin!!

 “Au și ei golanii lor”

Plimbarea de-a lungul canalelor șerpuite este mult mai relaxantă ca în Amsterdam, datorită zonelor verzi care delimitează canalele de zidurile înalte de beton. Tinerii “tâmplari”, profesează sârguincioși pe marginea lor, bătând din când în când câte un “cui” si meditând la nemurirea sufletului.
La capitolul mâncare, cea tradițională mi-a lăsat un gust amar sau poate aveam eu așteptări prea mari gândindu-mă că sunt în Franța. Influențele germanice și-au pus bine amprenta în bucătăria alsaciană. Una dintre mâncărurile tradiționale e flammkuchen (tarte flambée), o pizza cu blat foarte subțire si crocant, iar pe deasupra cremă de branză cu ceapă și topinguri după gust, de la bacon până la alte brânzeturi.
Majoritatea “tartelor”au fost bune, exceptând pe cea cu brânză Munster care era oribilă de la miros până la gust. Un alt tip tradițional este platoul cu ciolan fiert și cremvurști pe varză acră, care nu e pe gustul oricui, nici al meu.
În schimb, tarta de mere flambată cu cogniac(tarte flambée aux pommes), în anumite restaurante procesul de flambare are loc în fața ta, este foarte aromată, datorită combinației dintre scorțisoară, mere și cogniac.
Partea mai puțin placută este legată de programul restaurantelor, majoritatea au program scurt, iar în intervalul orar 16:00-19:00 rabzi de foame până găsești unul deschis, iar dacă este deschis, cel mai probabil stai la coadă sau mâncarea nu e strălucită.

Flammkuchen

Tarte flambée aux pommes

 Strasbourg

 Saint-Martin

Petite France

Petite France

Se stă la coadă pentru a prinde un loc la masă

                          Insula Hydra, vedere din port  

O vorbă veche spune că toate drumurile duc la Roma, se pare că nu și de data asta. Am căutat să văd o insulă-două în drumul meu spre Atena și am aterizat în Hydra. Vorba vine “am aterizat”, că nu există aeroport, am venit cam ca Iisus pe apă. Pe perioada iernii nu sunt foarte multe curse spre Hydra din Atena. Mai exact două dus și una întors, exceptând cursele private cu barca sau elicopterul, dar astea sunt în altă categorie.

Insula se aseamănă destul de mult cu Santorini, doar că e mai puțin populată și luxul mai spre tradițional, deși există camere moderne în locuințe vechi, mai salcâm cu piscinele. Din câte am văzut există doar un hotel cu piscină și este mai tot timpul rezervat. În perioada iernii este exact insula aceea care nu te poluează fonic sau vizual, fără trafic, fără noxe, cu un sunet regulat de clopot din jumătate în jumătate de oră, un ușor miros de balegă pe unele străduțe de la măgarii folosiți pentru transport și superbele case albe, amplasate ca un amfiteatru grecesc, în jurul micului port. Pe la amiază mai vezi în port câte un grup de turiști veniți pentru cel mult o oră cu vasul de croazieră, alegând să facă un tur de insule în aproximativ o zi lumină. Din mâna de turiști pe care am întâlnit-o pe insulă, nu am remarcat români, cel mai probabil din cauză că, autovehiculele sunt interzise și dacă nu ar fi, străzile sunt neîncăpătoare pentru ele, românul născându-se cu fundu-n mașină.

Stradă în Hydra

Străduțele nu sunt pentru oricine, nici pentru mine se pare, am făcut o febră de la urcat și coborât, mai ceva ca după două ore de sală, dar priveliștea și liniștea au compensat.

Cazarea este la fel de scumpă ca în insulele de top din Grecia și este de preferat cât mai aproape de port, dacă nu vrei să chinui un măgar să te urce cu bagajele pe străzile pavate cu piatra cubică sau mai rău, să le cari tu până îți tremură picioarele.

Săracii asini cărând marfă

Am ales un hotel la 5 minute de port, cu o terasă panoramică de unde se putea observa întreaga suflare concentrată în jurul portului. Fiind prima dată când am călcat pe piatra lor purtătoare de războaie, am fost puțin sceptic, dar calitățile grecilor de comercianți reusesc să încline balanța în partea pozitivă. Rezervasem o cameră dublă superioară, dar în schimb am primit un mic upgrade la același preț, camera executivă denumită Leonard Cohen, după numele personalității care a făcut insula cunoscută  după ce și-a achiziționat o casă în anii ‘60. Toate camerele în hotelul Hydra Icons sunt denumite după o personalitate internatională care a avut legătură cu zona. Priveliștea panoramică de 360 de grade de pe terasă este încântătoare, am rămas neclintit pentru câteva momente, în timp ce soarele îmi lumina zâmbetul tâmp.

Vedere de pe terasa hotelului

Vedere de pe terasa hotelului

Camera executivă

Nu sunt multe obiective turistice, câteva mănăstiri, deși au peste 300 de bisericuțe și vreo două muzee, pe care le poți vedea într-o jumătate de zi. Un tur până la mănăstirea Saint Konstantinos de unde se și poate vedea aglomerația de case albe cu acoperișuri roșii, îți mănâncă sufletul, sunt aproximativ 1,5 km de urcat.

Panoramă de la mănăstirea Saint Konstantinos

Mâncarea nu este foarte diversificată pe perioada iernii și de două ori mai scumpă ca în Atena. Majoritatea localurilor sunt închise sau au program scurt de funcționare. Vara, lucrurile sunt mai roz, ai de unde alege, dar stau cam prost cu plajele. Au câteva nesemnificative unde îți poți uda slipul, dar nimic memorabil în comparație cu cele din Santorini.

Plaja Kamini

Dacă te bate gândul să vezi și casa lui Leonard Cohen, să nu te astepți la ceva impresionant, o simplă casă cu terasă în vârf de deal cu obloanele trase.  Este posibil ca în viitor să o transforme în muzeu.

Am intrat intr-un magazin cu suveniruri și din discuția dintre vânzător și un grup de asiatici am înțeles că omul era dispus să livreze produsele în siguranță până în Hong Kong dacă era necesar, ceea ce mi se pare interesant, dacă este să comparăm cu ce avem noi local, dar mai bine, nu.

Ospitalitatea lor e deja cunoscută, ei îți dăruiesc destul de des câte un pahar de țuică sau prajitură, nu te taxează în plus ca italienii.

Cât despre istorie, se știe că Hydra a ajutat la câștigarea războiului grec de independență, dar ce e interesant (pentru mine) e mesajul de pe steagul Hydrei “Η ΤΑΝ Η ΕΠΙ ΤΑΣ 1821” scris in doriană, un vechi dialect din vechea Spartă, care se traduce “Sub scut sau pe scut -1821”. Se pare că ar fi îndemnul unei mame către fiul ei, dându-i scutul în mână și spunându-i să-l aducă înapoi mort sau viu. Pentru vechii luptători greci și rudele acestora era o rușine să piardă scutul în luptă, de aceea cei care mureau erau aduși acasă pe propriul scut.

Reflexia portului în vitrină

Port Hydra

Stradă ca în Santorini

Muzeul ecleziast și bizantin

Port Hydra

pe aeroportul din Atena

Se pare că s-au adunat deja vreo 4 zboruri cu Ryanair și încă nu am ieșit la pensie, nici nu ies prea curând, sper. Mai am câteva zboruri cu ei de onorat și după să vedem ce se mai coace. Am prins experiență la aterizare,mă țin strans cu dinții de scaunul din față să nu mai iau toate șocurile în piept.

A mai rămas problema celor care călătoresc cu el. O parte din ei cred că sunt dintr-un trib incă nedescoperit din Romulania, rudă apropiată cu combinatozaurul comunist. În general lumea preferă să nu plătească taxe în plus pentru un loc preferențial, dar totuși se gândesc cum să fenteze ei sistemul să stea cum și unde doresc, chiar dacă asta poate duce până la decalarea zborului, nu le pasă, că după ce se văd cu sacii în bagajul de mană, au ei timp să le bată obrazul companiei aeriene și pentru delay. Moșii sunt imposibili când e vorba de așezat unul langâ altul, chiar dacă au locurile total opuse. Pur și simplu nu le pasă dacă celălalt are loc plătit, s-a așezat primul, e al lui, ca pe timpul lu’ Cească. Sunt așa de obositori de începi să fugi de ei ca de țigani.

La anu’ și la mulți ani!

     Încă încerc să înteleg dacă sunt eu ghinionist sau ăștia își bat joc de mine ori poate sunt pesediști și au aflat că am fost și eu la protest. Mă bucuram ca un copil mic  că am nimerit vagonul aproape gol și mai ales că stăteam departe de o doamnă cu fuste. Era din ce in ce mai bine, masa toată a mea, priză, caldură  ca o briză ușoară de toamnă, doar că pe drum am observat că mă trage muntele la șale. Aproape de Sinaia se făcuseră deja țurțuri pe geam și gradele se pregăteau să lovească decisiv în 0. Inspecția regulamentară prin vagon mi-a dovedit că doar în zona mea se stricase aeroterma. Salvat de gara din Sinaia, trenul zăpezii merită cu desăvârșire numele.

La cât mai multe călătorii cu sau fără geacă pe mine!