Mi-am început călătoria prin Alsacia , de la nord la sud, începând cu capitala ei. Nefiind locația principală în Alsacia pe care voiam să o vizitez, chiar dacă este capitala ei, am plecat cu așteptări modeste, așa că nu am fost dezamăgit.
Principala atracție a orașul este cartierul “Petite France” poziționat în zona de vest a Insulei Mare, care face parte din patrimoniul UNESCO încă din 1988, înconjurată de râul Ill(afluent al Rinului) și canalul Faux-Rempart, îi dau un aer excentric, ușor protectoare în același timp, consolidată de impunătorul baraj Vauban, iar reflexia pe luciul apei a caselor medievale, construite pe jumătate din lemn, păstrează vie istoria și te poartă ca o mașină a timpului în trecutul nezbuciumat al Franței.
Protectorul insulei se zărește de la sute de metri, stă falnic din 1277 și își spune povestea oricui este interesat să o audă. În interiorul lui adăpostește o inimă mecanică, pentru cei străbuni, asemeni unui glob magic, care afișează poziția reală a soarelui, a lunii și a eclipselor. Ceasul astronomic este un fel de bijuterie a coroanei pentru Catedrala Notre Dame din Strasbourg.Pentru cei pasionați de sport și mai puțin de istorie, pot urca cele 332 de trepte până la platforma de 66 de metrii a catedralei, de unde se poate admira tot orașul și împrejurimile lui. Piața catedralei este cam mică pentru imensitatea construcție, motiv pentru care este destul de greu să cuprinzi întreaga catedrală într-o fotografie și să nu iasă distorsionată. În schimb biserica Saint Paul, care se află foarte aproape de centru istoric, se înalță la fel de frumos deasupra canalelor, iar zona liberă din jurul ei, o conturează și mai bine în peisaj.
Curiozitatea m-a împins de la spate și întrând în biserica protestantă, am fost nevoit să asist câteva zeci de minute la o slujbă duminicală, care spre surprinderea mea a fost interesantă. Fără ținute pompoase, fără lumânări, cu o muzică de orga care umplea spațiul liber enorm din interiorul bisericii și o făcea să răsune ca un mic concert clasic.
Istoria spune că orașul a aparținut ba de Franta, ba de Germania. Din 1944 a rămas ca parte a Franței, deși cultura germană se poate observa cu ochiul liber la fiecare colț de stradă. Mai mult de atât, până și metehnele culturii românești scriu istorie în zonele turistice, unde poți observa faimoșii români cântând la acordeon sau doamnele cu fuste cerșind.O minunăție! Așa am înteles, de ce multe din discuțiile mele cu localnicii se intrerupeau brusc și iși schimbau atitudinea, după ce îmi dezvăluiam cetățenia. Probabil pe viitor o să le zic ca sunt dac din Dacia 1310 . În general, pe oameni nu-i deranjează informațiile pe care nu le nu cunosc.
Interesant este că nu e în totalitate vina noastră, atât timp cât francezii nu îi ridică din zonele turistice și mai mult de atât, le aduc mâncare și băutura la botul calului, nu văd cum situația s-ar rezolva de la sine. Am văzut asociații care transportau apă și sandwich-uri și le împărțeau oamenilor străzii sau cerșetorilor. Dacă tot vor să-i ajute, să le facă o cantină la marginea orașului și să-i atragă în zonele lăturalnice, sau mai bine, să-i facă europarlamentari, că e tot una.
Zona modernă este destul de linistită, ținând cont că o parte din instituțiile parlamentului european își au sediul aici, iar transportul public este bine pus la punct și foarte util, tramvaiul te poartă lin în toate zonele orașului. Se aude Firea?Lin!!
Plimbarea de-a lungul canalelor șerpuite este mult mai relaxantă ca în Amsterdam, datorită zonelor verzi care delimitează canalele de zidurile înalte de beton. Tinerii “tâmplari”, profesează sârguincioși pe marginea lor, bătând din când în când câte un “cui” si meditând la nemurirea sufletului.
La capitolul mâncare, cea tradițională mi-a lăsat un gust amar sau poate aveam eu așteptări prea mari gândindu-mă că sunt în Franța. Influențele germanice și-au pus bine amprenta în bucătăria alsaciană. Una dintre mâncărurile tradiționale e flammkuchen (tarte flambée), o pizza cu blat foarte subțire si crocant, iar pe deasupra cremă de branză cu ceapă și topinguri după gust, de la bacon până la alte brânzeturi.
Majoritatea “tartelor”au fost bune, exceptând pe cea cu brânză Munster care era oribilă de la miros până la gust. Un alt tip tradițional este platoul cu ciolan fiert și cremvurști pe varză acră, care nu e pe gustul oricui, nici al meu.
În schimb, tarta de mere flambată cu cogniac(tarte flambée aux pommes), în anumite restaurante procesul de flambare are loc în fața ta, este foarte aromată, datorită combinației dintre scorțisoară, mere și cogniac.
Partea mai puțin placută este legată de programul restaurantelor, majoritatea au program scurt, iar în intervalul orar 16:00-19:00 rabzi de foame până găsești unul deschis, iar dacă este deschis, cel mai probabil stai la coadă sau mâncarea nu e strălucită.
