Covidul a amplificat foamea companiilor aeriene low cost care mușcă acum din cele de linie, ca o haită de lupi flamânzi. În viitorul apropiat, unele companii o să-și pună eșarfa-n cui, după ce vor fi devorate până la os de celelalte.
Am observat cum cei de la Blue Air au urmat politica celor de la Ryanair și au oferit, pentru o perioadă scurtă, bilete la preț de dumping la cursele interne, mai ales după ce au declanșat procedura de concordat preventiv. Deși nu mai țin minte dacă până acum am mai călătorit cu ei pe vreun segment de zbor, acum cu siguranță o să-mi amintesc, mai ales cursa de întoarcere, atunci când au menționat că pe lângă pilot se afla și instructorul de zbor, practic m-am întors cu “școala de șoferi”.
Planul pentru Oradea a fost în ton cu pandemia, hotel în centru și restul adaptare la fața locului. Nici măcar nu m-am obosit să mă uit cum se ajunge de la aeroport la hotel. M-am trezit că Uber si Bolt “nem tudom” în Oradea, noroc cu Free Now care își face treaba. Deși am o scârbă de taximetriști, cei din Oradea încă nu și-au pierdut bunul simț, iar taximetrele nu par certate cu spălătoriile.
Drumul de la aeroport până în centrul orașului n-a durat mai mult de 15 minute. Am petrecut mai mult timp ocolind șantierul din fața hotelului Astoria. Deși exteriorul hotelului a fost revitalizat, evidențiind stilul neogotic, interiorul camerelor nu se ridică la același nivel, cel mai mult m-a scos din sărite cearșaful, care era mai îngust ca salteaua. Trageam când dintr-o parte, când din cealaltă și mă strâmbam ca Mr.Bean că nu reuseam să-l potrivesc. Totuși, cafeaua băută în balconul cu deschidere spre Piața Ferdinand (momentan în renovare) sau chiar la Restaurantul de la parterul hotelului, îți induce o stare de liniște. Iar cea mai inspirată alegere a fost de a lua micul dejun la terasa restaurantului și nu la bufetul hotelului. Eram curios dacă turnul hotelului se poate vizita, doar că am uitat să întreb.
Nu departe de Piața Ferdinand, se găsește Palatul Moskovits Miksa, cel mai fotogenic obiectiv din Oradea. Cablurile de electricitate fiind în antiteză cu palatul, deranjând vizual.
Lăsând la o parte lucrările de reabilitare care împânzesc orașul și ascund de ochii curioșilor, pentru moment, importante ancore în timp. Privit în ansamblu, Oradea este un oraș bine definit datorită trecutului. Mozaicul etnic și-a lăsat amprenta de-a lungul timpului, pe numeroase clădiri, lăsând în urmă un muzeu al arhitecturii în aer liber, întâlnind cel mai des stilurile baroc, eclectic și secession (Art Nouveau).
Pentru cei pasionați sau care vor să afle istoria monumentelor de patrimoniu, detaliat și cu fotografii de referință, site-ul Oradea Heritage este mină de aur.
Călcând pe sângele vărsat de mongoli, absorbit de țărâna tasată de călcâiele iobagilor și netezită de mantalele nobililor asupritori, drumul către axis mundi, mai exact către Piața Unirii care adăpostește clădiri emblematice precum Palatul Vulturul Negru, Biserica cu Lună, Palatul Episcopal Greco-Catolic sau Palatul împreuna cu Turnul Primariei, nu poate fi decât o scurtă istorie în timp. Biserica cu Luna, rămâne pentru mine un obiectiv fascinant și nu datorită mecanismului care indică fazele lunii, ci faptul că Horea (răsculatul) se află pictat pe iconostas, în locul Domnului.
Planul de a urca în Turnul Primăriei s-a ruinat la fel de repede cum Palatul Episcopal Greco-Catolic a luat foc în 2018, ambele clădiri fiind inaccesibile din cauza lucrărilor de reabilitare.
Cum nu poți sta într-un singur loc să te uiți pe pereți, am decis să schimb zidurile cu unele mai vechi sau cel puțin în mintea mea. Credeam că Cetatea Oradea este cel mai vechi monument sau cel puțin teoretic, că în realitate se aseamănă cu o școală sovietică. Cu puțin noroc aș fi prins deschis la Muzeul Cetății, doar că tocmai ce intraseră în pauza pentru dezinfecție, iar să aștept un ceas într-o curte cu câteva umbrele singuratice a unei terase părasite, păzite de benzi pentru delimitare, nu-ți gâdilă serotonina.
În încercarea de a găsi un loc de vizitat pe interior, am poposit la Sinagoga Sion, care nu se compară deloc cu Templul Coral din București. Poveștile fabuloase și ghidul lipsesc cu desăvârșire. Din plictiseală, m-am apucat de numărat locurile din interior, care nu sunt 1000 la număr, cum se menționează.
Noroc cu Terasa The Dock, pe care am pângărit-o în fiecare zi. Am găsit o înghețată numai bună să-ți arunci glicemia în aer.
Concluzia o păstrez pentru viitoarea vizită în Oradea.
